De ce ne ascundem sentimentele?

Va propun sa fim ca fata in minoritate din imaginea alaturata! 🙂

Am observat de multa vreme, dar am constientizat relativ recent – conform zicalei „da, Doamne, mintea romanului cea de pe urma” – ca majoritatea oamenilor incearca pe cat posibil (constient sau involuntar) sa-si mascheze trairile pe care le au vizavi de o problema si/sau de o situatie cu care se confrunta.

De ce la intrebarea aparent banala „ce faci?” – care de multe ori inlocuieste un salut amical – raspunsul este aproape invariabil „bine!”, urmat de o grimasa, in loc de un zambet franc si luminos? Oare de ce?

Simplu daca stam si ne gandim putin: noi suntem invatati de mici sau ne dam seama la varsta adulta ca, in diferite situatii conjuncturale, cel mai bine ne vindem pe noi, marfa cea mai scumpa, daca ne creionam o imagine de „om ideal” fericit, bucuros si vesnic cu zambetul pe buze. Ne facem scenarii preconcepute cum ar fi acela ca nimeni nu se bucura sa fie in compania unui om suparat, care s-a certat cu partenerul de viata (ca doar pe cine intereseaza cu adevarat ce se intampla in casa altuia), ca micutul nostru a tinut toata familia cu ochii deschisi toata noaptea din cauza colicilor sau cine stie ce alte probleme la care nici nu visam si care pot sa ne zdruncine universul si sa il faca sa fie altfel decat „vesnic vesel”, cum se intampla doar in basme.

Ideea asta de a raspunde (aproape instinctual) indiferent de situatia reala „bine, totul e ok!” sau „sunt bine, multumesc!” ne scuteste de o multime de explicatii pe care poate nu vrem sa le oferim interlocutorului din simplul motiv ca este o problema personala cu iz intim sau pentru ca ne fereste de povara presupuselor prejudecati ale celor din jur (multi oameni considera sentimentul de compasiune ca pe un bici peste suflet, care doare al naibii de tare).

Asa ca zambim amar, mintim cu nonsalanta si mergem mai departe, amagindu-ne si adunand frustrari.

Este adevarat ca fiecare suflet in parte abordeaza diferit problemele cu care se confrunta. In valtoarea din care facem parte, numita viata, cred ca trebuie din cand in cand sa „deviem” de pe traseul indicat de rotita care chinuie soricelul din cusca noastra imaginara (daca cineva are un dubiu, astia suntem noi, bineinteles, daca permitem acest lucru).

Este momentul sa reinvatam sa fim onesti, in primul rand cu noi insine si apoi cu ceilalti ca sa avem o viata emotionala care sa ne ofere un sentiment binemeritat de descatusare.

De ce sa ne incarcam negativ cu scenarii abracadabrante ca e totul roz cand, de fapt si de drept, mai exista si nuante de alte culori mai putin atragatoare?

Daca ne simtim prost si avem tot dreptul sa o facem, sa putem avea curajul sa recunostem asta clar si raspicat (odata constientizata starea, putem sa ne gandim la un mod de imbunatatire sau chiar de rezolvare a problemei pe care am creat-o noi sau ceilalti din jurul nostru).

Asa ca :

• Buna.
• Ce faci?
• Of… Aşa si asa… Se putea mai bine, dar… Uite cum stau lucrurile…

Putina exterirozare si un mic exercitiu de curaj prin comunicare nu strica, din contra, face bine sa-ti impartasesti oful aproapelui, intruchipat de un prieten sau de persoana draga voua.

Vă doresc ofuri putine si nesemnificative, iar daca nu se dovedesc a fi asa, le putem dezbate aici pana gasim solutii impreuna.

 

Psih. Mihaela Constantinescu