Initial vroiam sa las pentru incheiere aceasta fraza, insa am simtit ca trebuie sa incep cu ea:
Oare este adevarat ca: „Nimic nu este ceea ce pare a fi… si, daca ar fi asa, ce farmec ar mai avea viata?…”
Am inceput sa ma intreb „cine sunt eu?” demult. Eram prin clasa a XI-a. Il citeam pe Camil Petrescu. Tin minte ca opera sa „Oglinzi paralele” m-a invaluit si m-a facut sa-mi pun multe intrebari. Acea carte avea sa ma fascineze pentru totdeauna. Cred ca a fost o revelatie. Atunci am realizat ca vreau sa fiu psiholog, desi recunosc, prea multe nu se stiau despre acest domeniu la acea vreme asa ca a ramas la nivel de subconstient pentru un timp. Dar pentru ca sunt cam incurcate caile Domnului am mers o perioada pe un drum… i-as spune facil „gresit”, dar la acea vreme parea cel mai bun, dupa care iata-ma, sper, acum pe drumul MEU.
Dupa aceasta mica paranteza, revin si dupa cum spuneam ma intreb des si demult „cine sunt eu?” cu adevarat. Ei bine, nu stiu daca am inteles ceea ce trebuie sa inteleg… Ceea ce stiu cu siguranta este faptul ca voi continua sa ma descopar si mai presus de toate sa par ceea ce sunt, nu ma voi ascunde si nu voi purta masti.
Multi vor spune „Imposibil!”, dar nu suntem toti la fel, nu-i asa? Sunt mirata de cati oameni isi ascund adevaratul fel de a fi. Incearca sa minta si sa joace teatru. Bineinteles se mint pe ei insisi. Multi nu realizeaza insa acest fapt.
Sunt socata sa aflu ca ei aleg sa fie niste aparente ale lor deoarece le este teama sa isi arate vulnerabilitatea. Cunosc oameni care mi-au spus ca fac acest lucru deoarece au avut numai de pierdut de pe urma sinceritatii lor.
Ok, e alegerea lor. Nu-i judec si nici nu-i acuz!
Octavian Paler spunea ca toti purtam o masca de sticla. Foarte adevarat! Eu sunt convinsa ca toti am purtat macar odata o masca, insa mai rau este atunci cand ajungem sa nu ne mai despartim de ea, sa faca parte din noi, atunci cand masca devine parte din noi sau mai rau devine chipul nostru.
De ce ne temem? De ce sa nu aratam ca suntem sensibili, vulnerabili, tristi sau fericiti? De ce sa nu fim noi insine? De ce sa nu aratam ceea ce simtim? De ce sa ascundem lacrimile sau zambetul? Toti suntem cate putin din fiecare, toti avem suferinte si framantari, ne e teama sa ne aratam asa cum suntem?
Mastile sunt pentru a ne simti egali cu altii? Superiori lor?
De ce sa nu fii onest cu tine insuti? Ce anume te opreste? Cand imi arati adevarata ta fata? Si cand porti masca? Azi o porti pe cea a fericirii? Doamne cata falsitate!
Invidiosi, falsi, ipocriti, malitiosi, toti pier pe limba lor, nu asta e problema. Am inteles ca nu suntem la fel. Mi-as dori insa mult de tot sa intalnesc cat mai multi oameni care au reusit sa faca pact cu ei insisi, care au reusit sa se cunoasca si nu se tem sa FIE ceea ce SUNT. Oare fara masti nu se poate supravietui in aceasta societate? Simtiti mirosul ierbii? Dar parfumul florilor? Dar cainele de companie, cel mai bun prieten pe care il aveti in preajma il priviti? El nu va minte. Toate acestea nu sunt minciuni! Acestea sunt chiar ceea ce par a fi!
Am ramas cu putini prieteni, dar adevarati, fara masti (pana la proba contrarie… 🙂 )
Cred in relatii deschise, cred in frumusete, cred in iubire, in implinirea viselor, in ceea ce simt si cred ca sunt vulnerabila. Cred in Natura si in Soare. Cred in Adevar si in Dumnezeu. Cred in onestitate si in Fericire! Cred in puterea mea interioara, cred in MINE!
Cred ca nu port masti, cred ca voi FI mereu ceea ce SUNT. Tu crezi cu adevarat ca esti ceea ce pari a fi?
P.S. Ceea ce am scris mai sus este departe de ceea ce pare sa fie si anume o judecare sau acuzare a celor care poarta masti. Nu judec pe nimeni. Este alegerea fiecaruia sa traiasca dupa cum isi doreste. Este alegerea fiecaruia sa para cum doreste daca asa se simte bine!
Numai bine,
Psih. Consuela Opait
Welcome's Blog 