Dezvoltare personala si workshop-uri

Asociatia de Suicidologie organizeaza, din luna martie, noi grupuri de dezvoltare personala adresate atat studentilor la Psihologie, cat si celor care vor sa se cunoasca mai bine si sa inceapa un proces sustinut de schimbare.

Te asteptam la intalnirile noastre

• daca iti este greu sa relationezi,
• daca ai dificultati in relatia de cuplu,
• daca te indepartezi de cei dragi,
• daca inca nu ai reusit sa iti intelegi trecutul sau inca faci alegeri nefericite,
• daca nu iei decizii cu usurinta si nu te poti bucura de ceea ce ti se intampla.

Sub coordonarea unui psiholog/psihoterapeut, autocunoasterea si autocontrolul iti vor deveni prieteni si vei invata

• sa folosesti resursele proprii,
• sa iti dezvolti stima si increderea de sine,
• sa te armonizezi cu tine insuti si cu ceilalti,
• sa gasesti un raspuns potrivit la criticile celorlalti,
• sa intelegi propriile nevoi si asteptarile celorlalti,
• sa iti constientizezi propria valoare si defectele,
• sa obtii pacea interioara,
• sa depasesti pierderea unei persoane dragi (deces sau despartire),
• sa te simti mai motivat,
• sa previi amanarea si sa-ti indeplinesti obiectivele,
• sa iti imbunatatesti abilitatile,
• sa gestionezi adaptativ emotiile puternice – stres, furie, atacuri de panica,
• sa iti intelegi fricile,
• sa experimentezi acel mod de viata pe care ti-l doresti.

Tehnicile de lucru folosite sunt discutiile libere, jocurile de rol, dramatizarea si cele din analiza tranzactionala.

Datele celor 15 module se vor stabili impreuna cu membrii fiecarui grup in parte, frecventa fiind saptamanal (cate 4 ore) sau bilunar (cate 8 ore, numai in weekend).

Locuri: 6-10.

Cei care sunt interesati, dar care nu pot participa incepand din luna martie, pot solicita inscrierea pe o lista de asteptare, urmand a fi contactati pentru urmatoarele grupe de dezvoltare personala.

Asociatia asigura:

• psihoterapie individuala – durata unei sedinte este de 50-60 minute. Numarul sedintelor si intervalul dintre intâlniri vor fi stabilite in functie de nevoile clientului,
• consiliere pentru parinti – temeri, enureza, dificultati de invatare, comportament dificil sau agresiv la scoala, refuzul scolar, probleme legate de adoptie, anxietate legata de performanta, hiperactivitate, utilizarea excesiva a internet-ului sau a televizorului, dificultati de relationare ale adolescentilor,
• terapie de cuplu - nemultumiri legate de relatie, problemele de comunicare, problemele sexuale, gelozia, infidelitatea, divortul si violenta,
• terapie de familie - membrii familiei au posibilitatea sa-si exprime punctul de vedere si sa asculte ideile celorlalti spre a-i intelege. Uneori, membrii familiei contribuie neintentionat la perpetuarea problemei. Intelegerea acestui aspect reprezinta, adesea, primul pas spre gasirea unor solutii,
• psihoterapie de grup – intelegerea evenimentelor traumatice, controlul fricii si mâniei, insusirea asertivitatii, rezistenta la manipulare, abordarea sentimentului de vinovatie, indepartarea falsitatii, jelirea pierderilor personale, iertarea de sine si a celorlalti, negocierea asteptarilor, luarea deciziilor, redescoperirea bucuriei,
• neuropsihiatrie pediatrica,
• workshop-uri:

Dependenta de drog,

Orientarea sexuala – Un univers special,

Parinti la inceput de drum,

Prevenirea tentativei de suicid – grupuri adresate atat celor in cauza, cat si familiilor lor,

Un cuplu armonios – copii armoniosi,

Victime ale infractiunilor violente - viol, amenintari – agresiuni de orice natura.

Taxa:

• 50 lei/ora terapie individuala,
• 15 lei/ora dezvoltarea personala,
• 25 lei/ora orice alta intalnire de grup.

Pentru informatii si inscrieri,

Psih. Denisa Popescu

psih.denisapopescu@yahoo.com

Vodafone: 0721.78.55.78

Orange: 0729.729.572

Psih. Florentina Andrei

psih.florentinaandrei@yahoo.ro

Orange: 0740.24.11.35

Ce se intampla cu mine? – Susan Meredith si Alex Frith

Intotdeauna am fost de parere ca indiferent cat de dificil este ceea ce urmeaza este mai usor de tolerat daca stii, in linii mari, la ce sa te astepti. Fie ca este vorba despre momente deosebite din viata ta, fie ca te intrebi cat de cald este afara intr-o zi de vara, parca ai vrea sa stii dinainte cam ce urmeaza ca sa iti fie mai usor.

Acelasi lucru este valabil si in cazul copiilor nostri. Desi noi pretindem ca le suntem la dispozitie, asa cum va spuneam si ieri, uneori se intampla sa nu remarcam nevoile lor reale sau, daca le remarcam, sa nu stim a le satisface. Ieri, imi spunea mamica unei fetite de sapte anisori ca a surprins-o rasfoind Internet-ul in cautare de… povesti pentru adulti. Desi mami ar vrea sa raspunda curiozitatilor copilei, se loveste de tacerea sa, de lipsa acuta de comunicare despre ceea ce o framanta.

Ei bine, pentru astfel de cazuri, editura Curtea Veche, care pare a anticipa intotdeauna nevoile cititorilor ei, ne vine in ajutor cu doua volume:

• „Ce se intampla cu mine? (pentru fete)”, scrisa de Susan Meredith si
• „Ce se intampla cu mine? (pentru baieti)”, scrisa de Alex Frith.

Ambele volume-minune, traduse la noi de Cintia-Carmen Weston, ne vorbesc despre tumultul de schimbari care se intampla in mintea si cu trupul fetitelor si baieteilor nostri in drumul lor spre a deveni femei si barbati. Aici vor gasi raspunsuri la intrebari precum:

• ce e parul pubian si pe unde-si face el veacul? au si fetele/baietii?
• ce se intampla cu pieptul meu? (la fetite)
• cum e cu ciclul? aha! deci la asta se folosesc chestiile alea de la reclamele de la televizor!
• din gramada asta de viermisori apar copiii?
• ce e aia viata sexuala si cand se incepe ea?
• ce basca mea mai sunt si contraceptivele?
• am penisul suficient de mare? (la baietei)
• mama de ce nu se barbiereste?

Dupa cum vedeti, sunt intrebari pe care ni le-am pus si noi, chiar daca unii dintre noi un pic mai tarziu, si, de cele mai multe ori, ne-a fost jena sa cerem raspunsuri parintilor. Asa ca haideti sa le oferim raspunsuri copiilor nostri fara sa ii punem in dificultate! Oferiti-le carti!

Fie ca ne place, fie ca nu, pubertatea, perioada extrem de importanta in viata oricarei persoane, poate fi hotarul dintre noi si micutii nostri care nu mai sunt a fi atat de mici pe cat ne place noua sa credem si care, in curand, ne vor da ei noua lectii.

Va propun sa achizitionati aceste doua volume impreuna, indiferent daca aveti fetite sau baietei, si sa le puneti la dispozitia lor o data cu disponibilitatea voastra de a raspunde eventualelor nelamuriri pe care le mai pot avea dupa. Va sugerez sa le luati pe amandoua, intrucat astfel mogaldeata nu se va revolta impotriva propriului sex din cauza tuturor acelor modificari, ci va intelege ca exista aceleasi „dezavantaje” si de partea cealalta. Mai mult, isi va intelege fratele sau sora mai mare si discutiile se vor mai atenua in casa, iar atunci cand se va pune problema primului prieten/prietena, curiozitatea de a-l cerceta indeaproape pe celalalt nu va mai fi atat de mare.

Un impediment in promovarea acestor volume printre copii a fost reprezentat mereu taticii de fetite. Li se par un pic prea explicite pozele. Dragilor, vreau sa va amintesc ceva: va place ca femeile de langa voi sa fie… „jucause”. Sa stiti ca aceeasi placere o va avea si partenerul fiicei voastre! Decat sa afle cine stie ce informatie din parc, de la scoala sau din cine stie ce alta sursa neavizata, mai bine i-o arata cartea!

Va propun sa ne asiguram ca puii nostri sunt pregatiti sufleteste si informational pentru schimbarile care ii asteapta!

 

Psih. Denisa Popescu

Copii ascultatori?

Am auzit multi parinti spunand ca isi doresc copii ascultatori si ma intreb ce inseamna de fapt asta. Sau daca ei stiu ce inseamna asta cu exactitate.

Dictionarul explicativ spune asa despre „a asculta”:

• a-și încorda auzul pentru a percepe un sunet sau un zgomot, a se strădui să audă;
• a fi atent la ceea ce se spune sau se cântă;
• a examina oral un elev;
• a audia un martor (într-un proces);
• a acorda importanță celor spuse de cineva, a lua în considerație; a împlini o dorință, o rugăminte.

Dupa cum vedeti, nu scrie nicaieri ca ascultarea presupune si sa-ti asumi parerea pe care o asculti.

Noi stim destul de bine ca, daca ni se da un sfat, de exemplu, obisnuim sa il gandim prin prisma asteptarilor si a experientei noastre si abia apoi sa decidem daca il punem sau nu in aplicare. In cazul unui copil, este mult mai dificil.

Ne este teama ca, din neatentie, puiul nostru va sparge un pahar si se va rani. Cum ii putem explica fenomenul de spargere sau pe acela de ranire astfel incat la cei cativa anisori ai lui sa inteleaga si sa fie ascultator, sa tina paharul cu grija sau sa il acepte pe cel de plastic? Voi puteati intelege spargerea unui obiect de sticla si consecintele sale potentiale cand aveati varsta lui?

Mamicile stau mai mult prin bucatarie. Cum explici puiului tau ca focul aragazului poate arde astfel incat el sa fie ascultator si sa-si tina departe de foc manutele?

Si de ce nu este frumos sa scoti limba?

Dar daca ai un copilas care poarta ochelari? Cum ii explici utilitatea lor astfel incat sa ii poarte, insa fara sa il privezi de a alerga spre bratele tale deschise ca sa nu riste sa cada si sa si-i sparga pe nasuc?

Consider ca „a asculta“ nu trebuie sa intre in conflict cu nevoile si sentimentele micutului. Care ar fi acestea? In primul rand curiozitatea caracteristica si apoi abilitatea de a lua decizii si increderea in ele.

Pentru armonia sufleteasca a pruncului tau este necesar sa il inveti sa isi motiveze refuzul, iar tu va trebui sa il accepti. A nu te asculta, il va supara intrucat stie ca te nemultumeste (iar noi, mamicile, chiar avem obiceiul de a juca un pic de teatru pe tema asta), insa a nu tine cont de propriile nevoi, il va frustra. Este mai simplu sa inveti sa traiesti cu un copil „cu personalitate”, desi este mult spus in aceasta situatie, decat sa il vitregesti de lucruri pe care si le doreste sau pe care vrea sa le inteleaga. De obicei, mamicilor li se intampla sa… stie ele mai bine si sa piarda din vedere nevoile reale ale puiului. Sa nu uitam, dragele mele, ca, desi este vorba despre copilul nostru, el nu este oglinda noastra sau a dorintelor sau a nevoilor noastre. El este… el insusi, o entitate diferita de noi, cu dorinte si nevoi proprii. Poate ca este la varsta la care nu stie sa le justifice sau nici macar sa le verbalizeze pe toate, dar asta nu inseamna ca nu le are.

Totusi, ascultandu-l, chiar daca el cere inghetata in mijlocul iernii, avem doua mari realizari: il invatam sa asculte si il indemnam sa vorbeasca. Odata cu a invata sa asculte, el poate prelua din spusele fiecaruia lucruri ce-i sunt de folos. Odata cu a invata sa vorbeasca, el ne poate spune deschis ce si cum simte, fara teama de a nu fi, la randul lui, ascultat.

Stiu ca este dificil de acceptat ca, din cand in cand, mogaldeata noastra e trista sau suparata, dar si acestea sunt sentimente din care poate invata cate ceva, asa ca, oricat de greu ne va fi, dragi mamici, ar fi mai bine sa invete supararea alaturi de noi si, verbalizand, sa invete si a o depasi. Daca nu este ascultat, asa cum si noi avem pretentia, atunci se va inchide in el si, destul de repede, vom ajunge sa ne intrebam unde a disparut copilasul nostru si de ce nu discuta cu noi sau de ce nu are incredere in noi.

Ca urmare, ce-ar fi sa sacrificam cateva pahare sparte ca sa priceapa copilul? Ce-ar fi sa folosim un copanel alal de gustos ca sa intelegem cum este cu un piciorus rupt?

 

Psih. Denisa Popescu

Violenta in familie – Sotul ma bate. E ceva normal?

Cand te casatoresti crezi ca totul va dura o viata. Veti trai fericiti pana la adanci batraneti. Vezi totul in roz si simti ca barbatul ales este sufletul tau pereche. Anii trec si vezi cum printul cel frumos se transforma intr-un monstru. La inceput va certati, apoi el nu mai vrea sa discute cu tine, tipa, se infurie, te jigneste si, in cele din urma, iti da o palma. Tu iti spui ca totul este in regula, nu e nimic grav, e doar opalma. Mai trece putin timp, tu te obisnuiesti cu inca o plama, cu o imbranceala apoi in final te loveste. Atunci ce faci? Iti mai spui ca totul a fost o intamplare nefericita sau ca l-ai provocat? Iti spui in sinea ta ca trebuie sa lasi tot trecutul vostru in urma si sa-l parasesti sau alegi sa ramai langa el pentru ca o femeie trebuie sa ramana alaturi de sotul ei la bine si la greu? Acest la bine si la greu nu asa se traduce! E timpul sa iei atitudine si sa iesi din acest cerc vicios pana nu este prea tarziu. Nu a spus nimeni ca este usor. Va fi, din pacate, din ce in ce mai greu daca accepti sa fii umilita.

Putine femei stiu ca agresivitatea verbala este urmata de cea fizica. Putine femei aleg sa-si paraseasca sotii dupa ce au fost batute, putine femei au curaj sa povesteasca ce li se intampla.

Dragelor de ce mai stati cu o bestie care va umileste si va tortureaza psihic si fizic? Din ce in ce mai multe femei aleg sa ramana alaturi de sotii lor si sa ia bataie. In mod gresit, ele considera ca violenta in familie este ceva normal, ca asa se rezolva conflictele, singura solutie fiind sa rabde si sa ramana impreuna.

Se considera, in acelasi mod gresit, ca violenta este intalnita in familiile sarace, latarasau cu un nivel scazut de educatie. Fals! Din pacate, aceasta violenta se transmie din generatie in generatie. Cu atat mai mult este tolerata, din pacate, si privita ca un lucru normal. Tocmai aceasta acceptare de catre societate mentine acest fenomen des intalnit.

Greseala femeilor batute, agresate, o constituie faptul ca ele tin sub tacere ceea ce li se intampla. Ele considera ca acel comportament al sotului este doar o particica din el si mai rau este ca ele cred ca il vor putea schimba.

Unele, mai curajoase, pleaca, insa dupa putin timp se intorc gandindu-se ca trebuie sa-l ajute pe partener. Unii spun ca este discutabil, ca o imbranceala se mai poate trece cu vederea insa bataile repetate nu au nici o scuza. Eu spun ca nu exista nici o diferenta. Imbrancelile se pot transforma, in timp, in ceva mai mult, mai rau.

Aproape fiecare episod agresiv este urmat de o faza dulce. Barbatul isi cere scuze, regreta, promite ca nu va mai repeta si atunci femeia il crede. In opinia mea, stima de sine a femeii este scazuta, nu se respecta, nu are incredere in ea, ii este teama si alege sa fie in contiuare o victima a unui barbat cu aceeasi lipsa de stima, cu absenta autocontrolului si absenta empatiei.

Am stat de vorba cu cateva femei care au fost victime ale violentei in familie si, culmea, erau convinse ca nu trebuie sa dezvaluie nimanui experientele nefericite prin care treceau, ba chiar erau convinse ca este destinul lor si decideau sa ramana in continuare traumatizate.

Multe femei considera ca agresorul are dreptul sa le violenteze si ca ele trebuie sa rabde. Acest gand este unul periculos, foarte periculos. Mentin victima intr-o postura de izolare, pasivitate, neajutorare, iar violenta nu se opreste pentru ca acest fenomen este ciclic. Violenta nu se opreste de la sine si femeia nu-l poate ajuta pe barbat niciodata.

Un pas important al femeii este recomandat sa fie acela de a cere ajutor de specialitate. Victima ar fi bine sa inceteze sa creada in zicala „femeia trebuie batuta din cand in cand”.

Este obligatoriu ca ele sa stie si sa inteleaga ca vina nu este a lor, sa nu se simta responsabile pentru comportamentul agresorului pentru ca vina apartine in totalitate agresorului. Ar fi bine sa aiba curajul de a dezvalui prin ceea ce trec. Este dificil, dar nu imposibil. Teama trebuie infranta pentru ca finalul poate fi unul tragic.

Cred ca acest concept de „normalitate”, violenta in familie, fenomen grav si deosebit de periculos, nu are justificare si este inacceptabil.

Multe femei nu-si cunosc drepturile, nu stiu de la cine sa ceara ajutor si as vrea sa le spun ca exista solutii. Trebuie doar sa aiba curajul de a vorbi si apoi sa iasa din relatia lor.

Nu cred in stereotipul femeii careia ii place sa fie lovita. Nici o victima nu vorbeste cu usurinta despre traumele sale pentru ca traieste o teama ingrozitoare. In realitate, victima face eforturi mari sa-i joace pe plac agresorului.

Victimele violentei in familie, indiferent ca sunt femei sau barbati, au nevoie de siguranta, intelegere si respect.

Nu merita nimeni sa fie batut, batjocorit, umilit, abuzat fizic, verbal sau sexual.

Cereti ajutor si acceptati-l! Ganditi-va la voi si nu la cel care va agreseaza!

Va doresc mult curaj!

Psih. Consuela Opait

Infidelitate

Despre infidelitate au scris oameni mai destepti decat mine si subiectul este foarte complex asa incat m-am gandit putin inainte de a scrie si eu despre acest lucru. La tot pasul intalnesti femei inselate, suferinde, ajunse in pragul disperarii, dar si barbati faultati. In ultima vreme, sunt din ce in ce mai multe femei infidele. Azi voi incerca sa fac remarci in ceea ce priveste infidelitatea barbatului. Vreau sa incep direct si va spun ca in acest material chiar daca asa pare la prima vedere nu acuz, nu judec pe nimeni si nici nu tin partea nimanui.

De ce ni se fura sotii?

De ce ne inseala ei?

Dupa parerea mea sunt doua categorii de barbati. Cei care sunt genetic structurati sa insele si cei care nu inseala niciodata.

Exista barbati care traiesc o viata dubla si se descurca de minune.

Sotiile sfasiate de durere cu un sentiment imens de furie indreptata spre amante traiesc dezamagirea iubirii pe care o credeau eterna.

Femeia tanara, frumoasa, sexy, seducatoare, libera si, mai ales, INTERZISA apare pe neasteptate, cand ti-e lumea mai draga. Si brusc iubirea este spulberata de infidelitate.

Nu ma voi opri in acest material asupra conditiei de amanta, insa va spun ca nu e usoara nici viata lor.

Cine e de vina pentru ca ne inseala barbatii? Inseala pentru ca le place sa guste din fructul oprit, din placere, din plictiseala, din curiozitate, pentru a-si demonstra calitatile de virtuosi, din cate si mai cate motive…

Sotul, barbatul care la altar a promis ca va ramane alaturi de sotie la bine si la greu isi uita juramintele, verigheta nu mai inseamna nimic, insa, cu toate astea, alege de multe ori sa ramana in casnicie si sa minta.

Si daca el minte si tradeaza, de ce furia se indreapta aproape mereu catre amanta?

„Daca nu era parasuta aia nenorocita…!” zic adesea sotiile.

Oare vina nu e a lui?

Nu cred ca o femeie libera ar tine mortis sa seduca un barbat daca acesta i-ar spune raspicat de la bun inceput ca el nu isi va lasa familia niciodata. Ce ne ramane de facut?

Sa ne luam puii de mana si sa-l parasim. Fara ranchiuna, fara mila. Nu asta ar trebui sa facem in momentul in care aflam ca sotul ne-a inselat? Ok, atat a avut de oferit. A avut intentii bune, saracul dar nu a fost destul de puternic incat sa-si infraneze pulsiunile. Barbatii care tradeaza nu sunt in stare sa isi asume rolul de sot. Putem spune ca in casnicie a aparut rutina, ca odata cu anii s-a instalat obisnuinta si pasiunea a disparut, nu mai exista indragostire si, drept urmare, iubirea nu se mai manifesta, putem gasi motive multe si diverse. Nu ii gasim insa scuze!

Acuzand amanta nu facem decat sa-l absolvim pe el de vina. Vina este a lui pentru ca a tacut, pentru ca nu a stiut sa dea glas resentimentelor lui si nu a stiut sa comunice, pentru ca nu a vorbit de insatisfactia sa emotionala.

Multe femei aleg sa ramana in casnicie alaturi de un sot care le inseala zi de zi, sot care de la relatii pasagere, greseli, a ajuns sa faca pasiuni adevarate pentru femei. Femeile cu copii aleg sa-si accepte soarta.

Ma intreb, daca acele femei considera ca e mai bine ca puii lor sa creasca vazand-o pe mama nefericita si sfasiata de durere.

De ce sa nu va oferiti, doamnelor, sansa de a va intalni adevarata fericire si iubire?

Nu este usor sa iesi dintr-o relatie mai ales cand ai copii, insa consider ca nu trebuie sa faci nimic pentru a-l recastiga. Multe femei cred ca il pot readuce in viata lor, ca il pot recastiga, ca el se va schimba.

Priviti-va, aveti incredere in voi, ati facut tot ce ati putut pentru a-l face fericit, pentru a fi prezenta in viata lui sau poate nu ati facut. Pana la urma intamplare sau destin, asta e: a plecat!

Nu vi l-a furat nici o hoata. A plecat singur. Si atunci de ce sa-l implori: alege-ma pe mine? Va asigur ca exista „viata” dupa… el!

Psih. Consuela Opait

Tu esti perechea mea?

De cate ori am cazut in mrejele iubirii, am crezut ca EL este alesul. De cate ori am simtit ca apartin cuiva, am fost parasita.

De unde stiu ca e barbatul ideal pentru mine?

Aceste ganduri sunt ale multor femei. Nu stim niciodata daca alegerea noastra este pentru o viata, nu stim daca alaturi de el vom avea viata mult visata.

De cate ori suntem parasite ne inchidem si suferim, suspinam, vrem sa ramanem in sevrajul nostru…

De ce ne e teama? Cum ne gasim perechea pana la urma?

Poate el ne asteapta la cotitura, poate fi chiar in fata noastra, dar nu il vedem.

Femeile ar trebui sa fie curajoase, sa se lase sa curga, sa fie deschise, sa iubeasca fara sa le fie teama sa-si arate vulnerabilitatea si sa pretuiasca atunci cand primesc.

Primiti ceea ce vi se ofera, doamnelor! Fiti atente la El, incercati sa-l intelegeti, nu-l judecati, faceti-i loc in viata voastra.

Cand veti avea grija de iubirea voastra, veti sti ca ati ales bine.

Multe femei nu vor sa ofere, nu se daruiesc. El pleaca, iar ele se simt golite, furate.

Consider ca perioada de cunoastere trebuie sa fie indelunga, trebuie sa privim in aceeasi directie, sa il privim bine, sa ajungem sa-i cunoastem starile emotionale, sufletesti si atunci vom sti daca am ales sau nu persoana potrivita.

Barbatul care pleaca de langa noi nu trebuie invinovatit. A oferit tot ce putea, tot ce avea.

Noi ne dorim, dar ce ne dorim pana la urma de la un barbat? Dar la el ne-am gandit? El ce-si doreste?

In final, primiti ceea ce oferiti. Daca va deschideti si priviti cu detasare toate experientele voastre, veti fi femei care stiu daca au ales bine.

Deschideti daca cineva va ciocaneste lausa. Hraniti-va iubirea si aveti grija de ea, pretuiti fiecare minut.

Scriu petru femeile care se inchid in carapacea lor dupa ce au fost parasite. Pentru femeile carora le e teama de un alt inceput, care nu cred ca-si vor gasi perechea.

Nu exista o reteta pe care sa o aplicati si nu va poate nimeni garanta ca va veti gasi sufletul-pereche, doar voi veti sti si veti simti. Pentru asta trebuie sa fiti mereu deschise pentru ca ocaziile nu trec prin fata voastra cu duiumul.

Cand veti simti ca amandoi sunteti la fel de prezenti in iubire, atunci veti putea fi sigure ca El este alesul. Lasati-l sa faca pasi spre voi, de voi depinde sa aveti viata pe care o meritati!

Iubire multa,

 

Psih. Consuela Opait

Cum abordam refuzul si respingerea

Sunt doua aspecte care nu fac placere nimanui, in orice context s-ar afla persoana supusa acestor „tratamente” indezirabile.

Chiar daca cineva este nevoit sa recurga la unul dintre cele doua „R-uri” (respingere sau refuz), este de dorit sa o faca cu mult tact, bun simt si cu minimum de lezare pentru cel care primeste neplacutul „tratament”.

Fie ca este un copil caruia parintele nu-si permite sa-i cumpere jucaria zarita in vitrina unui magazin sau intr-o reclama tv, fie ca un/o adolescent/a este mai putin sensibil/a la „atentia” plina de admiratie pe care i-o acorda un/o coleg/a, dar care nu este impartasita sau chiar si un adult care nu doreste sa faca ceva sau cuiva pe plac – sunt doar cateva exemple de situatii in care apare stanjeneala si jena, care pot escalada spre rusine, penibil sau jignire, manifestate printr-un simplu gest necontrolat (aparent involuntar), printr-o mimica ce tradeaza adevaratele sentimente in momentul respectiv sau o vorba aruncata in vant, fara sa ne gandim ca poate sa raneasca adanc sufletul celui care si-a imaginat alt scenariu decat cel pe care este nevoit sa-l traiasca si mai ales sa si-l aminteasca (din pacate sau din fericire, tot ceea ce are impact negativ asupra psihicului nostru, ne marcheaza si ramane undeva in suflet, de multe ori sub forma unei cicatrice emotionale, care, in unele situatii rabufneste cand ne asteptam mai putin si care poate conditiona reactiile si comportamentele viitoare ale celui „tratat” cu unul sau cei doi „R”).

O sa spuneti ca un refuz e mai bland si mai usor de suportat decat o respingere. Sunt de accord cu voi. In maniera in care este formulat, un refuz nu trebuie neaparat sa conduca la o respingere, decat in cazul in care cel refuzat nu intelege mesajul si/sau daca cel care este nevoit sa refuze are o rabdare limitata sau o doza de tact epuizata pe ziua respectiva.

Pentru ca un mesaj sa fie receptionat rapid, fara a fi nevoie sa dea explicatii laborioase sau sa aloce cateva minute pentru a comunica decent, marea majoritate a persoanelor recurge la respingere (are impresia ca mesajul pare mai clar si direct, fara ocolisuri, dar de fapt lasa un gust amar si este mult mai dureros).

Incercati pe cat posibil sa evitati acest gen de abordare.

Diferenta si secretul, daca vreti, consta in folosirea unor cuvinte si expresii magice de genul:

• Imi pare rau, dar nu e momentul…
• Poate cu alta ocazie.
• Imi pare rau, dar acum am promis…
• Cand o sa am timp te sun si…
• Poate ar fi mai bine sa…

Nu se pot evita in totalitate, dar incercati, pe cat posibil, sa renuntati la explicatiile de dezvinovatire sau de justificare pentru refuz sau respingere (acestea sa contina cat mai putine cuvinte negative). Dupa cum a-ti observat, am folosit si eu un exemplu de acest gen. Din pacate astea se retin cel mai repede si raman timp indelungat in memoria celui care a fost nevoit sa traiasca un asemenea episod si sa treaca printr-o experienta de acest fel.

Chiar daca au un gust amar, refuzul sau respingerea (daca se ajunge asa departe), pot fi suportate mai usor daca sunt argumentate cu sinceritate, blandete si mult subapreciatul „bun simt”.

Cu toate ca nu va recunoaste, cel refuzat sau respins, va aprecia maniera in care i s-a explicat ca „Acum nu se poate sa…” sau ca „Cel mai bine ar fi sa…”.

O picatura de omenie poate salva un suflet de un calvar imaginar sau de ce nu de o perioada intunecata cat se poate de reala.

Psih. Mihaela Constantinescu

Vise (II)

Asa cum am promis ieri, revin la intrebarea „Ce se intampla cu noi insa atunci cand visele noastre nu devin realitate?”.

Nu trebuie sa fim tristi. Eu am avut o mare dorinta si ani de zile am crezut in ea. Am luptat pentru ea. Am avut rabdare si m-au incercat senzatii diverse. Am trecut prin multe stari si, in momentul in care credeam ca nu mai exista nici o speranta, visul meu a devenit realitate. Visele mari atunci cand se indeplinesc le numesc miracole. Pentru mine exista miracole. Un medic din Londra mi-a spus odata „Sa stii ca miracolele exista chiar daca noi nu credem in ele”. Nu a trecut multa vreme, este adevarat nu am crezut in acele vorbe mari, insa, spre enorma mea uimire, am vazut cu ai mei ochi miracolul.

Nu este nevoie sa fim suparati sau dezamagiti daca ceva nu se savarseste in lume dupa cum ne dorim. Unele lucruri pe care ni le dorim nu ne sunt cu folos. Si pana la urma nimic nu e vesnic pe Pamant si nu trebuie sa ravnim mereu sa fie dupa voia noastra.

Una este voia Domnului si alta este voia noastra.

Uneori nu intelegem poate, dar trebuie sa avem rabdare, sa ne rugam si sa le lasam pe toate la voia Lui.

De fiecare data Domnul le potriveste pe toate dupa cum ne este noua cel mai bine, chiar daca, pe moment, nu ne dam seama.

Nu intotdeauna o dorinta este buna. Primiti cu multumire orice leac, orice raspuns. In viata trebuie sa invatam sa induram o mica durere pentru a nu ne mahni apoi o viata intreaga.

„Daca toate ar deveni dupa cum vrem noi atunci nu am mai cunoaste neputinta noastra. Ce am castiga in folosul sufletului nostru?” imi spunea duhovnicul meu cand eram disperata si imi doream din tot sufletul un copil.

Miracolul s-a produs in cele din urma, am doi copii, insa a trebuit sa parcurg niste etape pentru a deveni mama, a trebuit sa inteleg niste lucruri, sa fiu pregatita si sa am rabdare.

Tot ce am primit in viata mi-a fost cu folos. Am invatat sa am rabdare si sa cred in visele mele pentru ca ele sa poata deveni realitate.

Cred ca depinde de fiecare dintre noi ca un vis sa se concretizeze.

Nu exista, din pacate sau din fericire, nici o zana buna cu bagheta magica in mana care sa vina in toiul noptii la patul nostru si sa ne promita ca ne va indeplini o dorinta.

Pentru fiecare dorinta pusa vom primi, mai devreme sau mai tarziu, un raspuns. Favorabil sau nu aparent, raspunsul va fi cel de care avem nevoie. Ne va lua timp uneori sa descifram raspunsul, il vom intelege insa atunci cand vom fi pregatiti.

Exista un timp pentru fiecare dorinta, oare, asa cum exista un timp pentru casatorie, de exemplu ?

Uneori mi-e si frica sa ma gandesc la ceva pentru ca in minutul urmator mi se intampla.

Dar asta este o alta poveste si este alta teorie.

O prietena imi spunea mai demult ca ea cunoaste o alta versiune a cunoscutei zicale in legatura cu indeplinirea viselor si anume: „Ai grija ce-ti doresti sa nu fii dezamagit!”. Dupa ce am interpretat-o si am intors-o pe dos si apoi iar pe fata, mi-am dat seama ca exista un mare adevar si in aceasta versiune a zicalei.

Uneori ceea ce ne dorim este exact ceea ce avem nevoie.

Pana la urma visele, fie ele mici sau mari, posibile sau imposibile, de bun simt sau exagerate, mai mult sau mai putin dorite, rostite sau tinute secret, se indeplinesc, trebuie doar sa stim sa descifram raspunsul, sa avem rabdare si nu in ultimul rand trebuie sa credem in vise!

Nu inceta sa crezi in visul tau si ai curajul de a-l urma!

 

Psih. Consuela Opait

Vise (I)

Cu totii avem un vis. Macar unul. Copii, adolescenti, adulti, cu totii isi pun dorinte si asteapta apoi ca acestea sa se indeplineasca. Dorinte mai mari sau mai mici, vise de bun simt sau exagerate ori imposibile, secrete sau rostite, toti le purtam in mintea si in sufletul nostru si avem nevoie de ele. Probabil unii dintre voi au chiar un jurnal al viselor. Sau au tinut un asemenea jurnal cand au fost adolescenti.

Paulo Coelho spune „Mi-e frica sa-mi indeplinesc visul si pe urma sa nu mai am niciun motiv sa traiesc”.

Ne punem o dorinta la cumpana dintre ani, cand implinim o varsta, cand trece un avion pe cer sau straluceste puternic o stea in noapte.

Suntem oameni si avem mereu sperante, vise sau sa le spunem dorinte, alegem imposibilul uneori, vrem ceea ce nu avem, ceea ce nu este pentru noi. Cand un vis ni s-a indeplinit suntem bucurosi, ne ajuta sa mergem mai departe, dar parca il uitam apoi, trecem la altul si tot asa, uitand de cel pe care l-am vazut devenit realitate. Unele se indeplinesc rapid, peste cateva ore, altele se lasa asteptate zile, ani intregi, pana cand credeam ca ne-am pierdut orice speranta sau poate nu se indeplinesc nicicand.

E frumos sa ai un vis. Simti ca traiesti. Te motiveaza sa lupti pentru a-l infaptui sau astepti sa vina un pestisor de aur ca sa ti-l indeplineasca?

Ce se intampla cu noi cand ne dorim cu ardoare sa ni se indeplineasca o dorinta, un vis?

Ei bine, cand ne dorim foarte tare un lucru ni-l imaginam pur si simplu real, ne proiectam in acel vis, facem exercitii mentale, il simtim ca fiind viu. Punem in miscare energii fantastice, Universul intreg „comploteaza pentru indeplinirea visului nostru” cum spune tot Coelho.

Puterea noastra este extraordinara reusim sa ne indeplinim orice dorinta pana la urma, alteori insa… nu.

Ce se intampla cu noi insa atunci cand visele noastre nu devin realitate? Ei bine, despre asta va voi vorbi maine, dragii mei.

 

Pe data viitoare!

Psih. Consuela Opait

Mihaela: Cu masca sau fara masca?

Se spune ca fiecare este liber sa faca ce vrea, in conditiile in care nu ii deranjeaza pe cei din jur.

Din copilarie mi s-a parut foarte potrivit sa ma ghidez dupa zicala „ce tie nu-ti place, altuia nu-i face” si a functionat de minune pentru mine.

De multe ori, am avut de pierdut din cauza atitudinii mele considerate caustica, prea directa, fara linguseli si pupat dosuri (sau cum se spune mai elegant, diplomatie).

Ca sa ma intelegeti, am inregistrat pierderi nesemnificative pentru mine, de ordin material (gen functie, avantaje financiare si mult laudata „pozitie sociala”), lucruri pe care trebuie sa recunosc ca nu le pretuiesc, asa ca de ce sa ma incarc cu ele si cu idei complet nefolositoare si inutile?

Dar, in schimb, am castigat respectul si aprecierea persoanelor care, in prima instanta, m-au admonestat pentru acest comportament (si parca orgoliul meu, care exista undeva, ingropat adanc, a fost usor gadilat cand am primit confirmarea ca poate exista apreciere din partea concurentei si a celor care au pareri si opinii diferite de ale mele).

Ma bucur de cea care am devenit azi, dupa ce am avut parte de suisuri si coborasuri care m-au facut sa apreciez tot si pe toate la justa lor valoare.

Minunatul dat al vietii pe care l-am primit, m-a facut sa-mi promit mie si Lui Dumnezeu ca voi incerca sa il valorific la maxim, cu zambetul pe buze.

Exista un principiu care spune ca fiecare om are trei masti conform carora se comporta in functie de:

• ceea ce este cu adevarat persoana;
• ceea ce se asteapta de la ea;
• ceea ce doreste ea sa para in ochii celorlalti.

In relatiile cu toate fiintele din jur este firesc si foarte placut sa oferi iubire cu zambetul pe buze sau o vorba care sa mangaie sufletul. Am citit, in urma cu mai bine de zece ani, ca sunt persoane care vorbesc cu plantele si florile din apartament, ca se comporta cu animalele din ograda sau cu cele de companie ca si cand ar avea in fata niste copii. Si mi s-a parut o dovada franca de iubire, fara prejudecati si mai ales fara urme de ipocrizie, care, de multe ori, se strecoara in mintea noastra din comoditate sau din cauza falsului confort pe care il ofera, in aparenta, devenind pentru unele persoane o a doua natura – masca de protectie pe care o poarta si careia i s-au conferit puteri magice, dar ca orice magie, de proasta calitate (adica pe romaneste „minciuna are picioare scurte”, adevarata fata se arata mai devreme sau mai tarziu).

Este adevarat ca nu exista om care sa nu fi spus o minciuna (macar prin omisiune), sa nu fi incercat sa joace teatru sau sa incerce sa fie „altfel” decat este cu adevarat pentru a evada din „cotidianul sufocant” cum spun unii.

Ca exemplu, am sa va ofer, pe scurt, o fila din viata unui barbat care a trecut pragul cabinetului nostru de psihoterapie, istorioara pentru care am primit binecuvantarea sa o impartasesc celor ce pot sa-si deschida ochii sufletului pentru a nu trece prin intamplarile cu care s-a confruntat mult timp persoana care a avut curajul sa caute indrumare la noi, la cabinet.

Domnul in cauza a lucrat multi ani intr-o companie unde era necesar sa respecte „politica firmei” si sa nu-si exprime gandurile, opiniile si trairile personale. Asa cum singur a concluzionat, devenise un „robotel” cu „setarile” de rigoare (numite sarcini de serviciu ce trebuia sa fie indeplinite). La orice abatere sau „virusare” (problemele familiale fiind considerate un factor generator de probleme), urmau constrangerile manifestate prin lipsa proiectelor si alte metode care sa-l faca sa-si dea seama ca a „deviat” de la traseul marcat de sef. A invatat, urmarindu-si colegii si comportamentul acestora aflati, la un moment dat, in situatii similare cu ale lui, ca cel mai bine este sa se poarte in functie de cum bate vantul – pe principiul „clientul are intotdeauna dreptate” si seful este autoritatea suprema si oricat de aberante ar fi ideile pe care le are, sunt considerate geniale. S-a complacut in aceasta situatie destul timp, a fost mereu constient ca poarta o masca a ipocriziei, isi facea „mea culpa”, dar mergea mai departe din teama de a nu fi respins si devalorizat de superiori. Va mentionez ca este vorba despre un om care oricand putea sa-si schimbe locul de munca, nu avea teama ca v-a fi concediat si ca va muri de foame impreuna cu familia daca… face ceva contra vantului (pardon de expresie). A reusit sa mearga pe acest drum, devenind aproape „angajatul ideal”, conform politicii companiei, primind mult ravnitele laude si aprecieri dupa care a tanjit atata timp, DAR parca tot simtea ca ii lipseste ceva…

Declicul a venit din partea inocentei (fetita sa de patru ani), care, intr-o dimineata, cand tata o conducea la gradi, copila i-a pus o intrebare dezarmanta, asa cum fac cei mici parca instinctual: „Tati, diseara o sa fii tot asa de „FARA VLAGA” ca Brick (catelul familiei) sau o sa ai timp sa ne plimbam in parc?”.

Uimit peste masura de expresia pe care a folosit-o micuta lui, „fara vlaga”, barbatul a intrebat unde a auzit-o, iar copila i-a povestit atunci cum bunica ei i-a spus ca Brick, din cauza varstei sale inaintate (17 ani), nu mai are acum chef de joaca, sa alerge dupa minge si sa fie plin de voiosie pentru ca „e batran si fara vlaga”.

Fetita a facut o asociere inteligenta intre starea fizica a cainelui si starea psihica pe care o avea tatal ei cand se intorcea acasa de la serviciu („fara vlaga”).

Asa ca domnul in cauza s-a gandit serios ca are o problema, pe care trebuie sa o rezolve. A facut schimbarea locului munca, in timp a devenit „mai vesel”, diagnostic pus de cea mica, doctorul de suflet cum o alinta tatal mandru.

Cu cat ne trezim mai repede din cosmarul in care de multe ori ne implicam de bunavoie, in speranta ca ne vom obisnui, amagindu-ne cu beneficiile false pe care le poate aduce o viata traita cu o masca pe fata, cu atat mai repede redevenim noi, cei onesti, liberi si plini de iubirea pe care o simtim, pe care o putem oferi si ne putem bucura deopotriva cand o primim.

Ce schimb minunat! Nu-i asa? Sa oferi si sa primesti iubire!

Ce rost mai au mastile cand cel mai placut este sa fim noi cu adevarat?!

Sa folosim timpul pe care il avem de trait in acesta viata minunata in armonie alaturi de cei dragi, fiind onesti si liberi sa spunem mereu ce avem pe suflet.

Asa ca… Dezbracarea de goliciune, Bucurati-va de viata si Pretuiti fiecare moment alaturi de cei pe care ii iubiti!

Cu drag,

Psih. Mihaela Constantinescu